Capitolul XXXIII - I'll be there for you!

Lumea mea a fost inundata de alb. Vedeam acea culoare peste tot , ma inconjura , ma slabea. Gandurile mi se incolaceau prin cap ca un sarpe in jurul unui om.  Oare murisem si eu in bratele lui? Oare acum eram in drum spre acea portita catre rai …? Oare Sfantul Petru ma astepta acolo? Eh , ar fi fost prea usor … sa imi inchei viata atat de simplu … Oare unde eram?Visam? Oare inca eram intinsa in zapada pictata cu sange langa trupul sau neinsufletit? Ma simteam ca dracu … imi era rau . Picioarele ma lasau din ce in ce mai mult. Am cazut pe acel fundal alb. Dar nu puteam inchide ochii. Am vrut sa imi privesc rochia verde , patata de mult timp cu rosu , dar nu mai era acolo. Nici geaca mea de piele nu o mai purtam pe umar.

Eram imbracata intr-o rochie alba , lunga , superba! Umerii imi erau dezgoliti , iar buclele roscate imi cadeau incet , in rauri sclipitoare peste ei.  Corsetul meu stralucea , era cusut din firisoare de aur. Am schitat un zambet. Imi placea sa o port , era foarte comoda . In jurul taliei mele erau desenate niste modele complicate care , din cate am vazut eu , infatisau masti venetiene , acele masti care insemnau drama si fericirea. Imi placea Venetia. Mama imi zicea mereu ca este cel mai romantic loc din lume . Acolo era orasul ei de suflet , fiindca tata acolo a cunoscut-o , si tot acolo a cerut-o de nevasta. De cand eram mica imi placea sa ma joc cu mastile pe cate le tinea in vitrina. Ma dadeam drept regina vrajitorilor , cea care a incheiat pacea cu vampirii.Inca imi aduc aminte de buzele pline ale mamei care se conturau incet intr-un zambet cald , intelegator , care m-a facut mereu sa ma simt iubita .  Inca imi aduc aminte de vorbele sale dulci :

-Intr-o zi , iubita mea , chiar vei reusi sa inchei acel razboi.

Pe la 6 ani , saream de fericire cand auzeam asta. Dar acum , la 16 , imi vine sa ma dau cu capul de pereti! M-am ridicat de pe … podea (?) si am privit in jur. Nu era nimeni. Just me , myself and I.

-Heeey! E cineva acolo?!am strigat eu .

Liniste mormantala. Vocea mea se auzea ca un ecou intr-o pestera. Perfect! Mi-am lasat mainile sa imi alunece pe langa corp si am facut mutra mea gen :”Mda , normal! Normal ca sunt singura si pierduta in mijlocul necunoscutului! Si asa m-am obisnuit”. Bun , deci ce aveam sa vad eu de acum in colo : ALB! Pe bune ? Nu putea sa fie si el albastru? Am inceput sa ma plimb pe acolo , gandindu-ma ce as putea sa fac pana se intampla ceva . Pana ce mana lui Dumnezeu se intinde si ma apuca , apoi ma ia la el. Eram undeva intre vis si realitate aici. Unde erau ingerii? Diavolii? Ce era aici?! Cred ca albul imi afecta mintea! Am mai pus intrebarea asta de 3 ori…

-Daca am murit , da-mi un semn!

Liniste. Liniste. Liniste. Incercam sa ma calmez , incercam sa pun totul cap la cap , sa vad cum am ajuns aici. Stiam ca Harry murise in bratele mele , ceea ce mi-a determinat o lacrima sa se arate. Dar de atunci? De cand i-am spus ca voi veni dupa el? Ce se intamplase? Ma plimbam prin alb si ma uitam sa vad daca era cineva acolo. Da , normal , cine ar putea fi acolo in afara de … ah , stai ALB! Mi-am ridicat rochia care era prea lunga si am inceput sa alerg cu ea in maini. Atunci am observat ca eram desculta. Alergam … alergam , si era asa de bines a alergi! Ma indreptam spre nicaieri , dar stiam ca e mai bine acolo decat oriunde altundeva. Acel nimic alb a inceput sa prinde forme. Acum era un coridor care cotea ba la stanga , ba la dreapta. Mi-am urmat instinctul si am luat-o spre stanga. Acum , in fata mea se intindea un coridor imens , fata sfarsit. Peretii au inceput sa prinda culoare , totul a devenit viu. Au aparut usi , covoare , parchetul stralucitor si tapiteria rosie. Langa fiecare usa era cate un portret cu oamnei care mie mi s-au parut destul de importanti. Dar nu am bagat asta in seama. Tinteam cu privirea doar usa dubla din fata mea care stralucea mai puternic decat orice felinar din incapere. Acolo trebuia sa ma duc. Acolo imi era locul , stiam asta.

Inainte sa o deschid , am privit-o nesigura. Oare unde ma va conduce? Oare voi fi fericita acolo? Am tras aer adanc in piept si am pus mana pe lemnul ce o bloca. L-am dat jos si am impins usile. O lumina puternica m-a izbit in ochi , m-a orbit. A trebuit sa imi fac  mana streasina ca sa ma uit inainte , dar tot ce vedeam era din nou alb. Din nou alb….

Dar acel alb s-a risipit si in locul lui a aparut un balcon , tot alb, insa in combinative cu un albasru atat de frumos si de stralucitor , ca parca nimic nu putea sta langa el si sa para ieftin. Nici macar cel mai scump diamant. Inaintea mea , jos , sedea Londra , in toata splendoarea ei , pe timp de iarna. Nu ningea , dar erau semne ca ninsese cu cateva ore inainte. Am pasit sfioasa pe acel balcon. M-am impiedicat ca un geniu in rochia mea si era sa ma vars , dar cineva m-a prins de umar si m-a ridicat.

-Ever , draga mea! Ce neatenta esti!

-Mami?

Mi-a zambit. Eram din nou in fata ei , privind-o . Purta exact aceeasi rochie ca si mine , doar ca pe ea venea mult mai bine. Se contura perfect pe corpul ei superb si cu parul ei de culoarea morcovului. Ochii ei verzi emanau caldura in jurul nostru si simteam ca ii fusese dor de mine de la ultima revedere.

-Ai nevoie de ceva , Ever?

A trecut usurel pe langa mine si s-a indreptat spre balustrada , uitandu-se in directia Big Ben-ului. M-am dus si eu la ea si am privit spre Ochiul Londrei.

-Mami … de ce ajung aici cand sunt in cazuri disperate? Ce e aici?

-Aici este primul strat al lumii de dincolo.

-Huh?!

-Adica aici stau sufletele moarte pana ce trec sus , in rai.

-Si cat timp stau aici?

-De obicei pana ce persoana cea mai iubita li se alatura … Aici este exact ca pe Terra. Doar ca de mii de ori mai frumos.

-Ca pe Terra , adica… cu toate continentele , tarile , orasele?

-Da , exact la fel.

-Si tu de ce nu ai plecat?

-Eu te astept pe tine …

-Dar mami , cum explicit ca vin mereu aici?
-Eu te aduc. Vad cand ai nevoie de sfaturi si de iubire si te aduc aici.Chiar imi pare rau de ceea ce s-a intamplat iubita mea…

Am oftat si m-am asezat cu fundul pe balustrada. Imi placea sa ma uit la toate minunatiile Londrei care aratau impecabil aici. Am scuturat din cap , ca sa imi alung gandul despre Harry … ca era mort … ca era si el undeva aici.

-Mami , vreau sa vin la tine! Sa raman cu tine!

-Nu poti , Ever … tu ai un razboi de incheiat , ai uitat?

-Mami … nu vreau sa traiesc in chinuri si durere! Vreau sa fiu fericita cu tine si cu Harry … stiu ca este aici.

-Este. Si asteapta cat este nevoie ca sa vii la el.

M-am pus din nou pe gandit. Mi se parea infricosator faptul ca daca voi muri , posibil ca si ceilalti sa moara , dar macar eram fericiti aici. Nu , locul nostru este pe pamant! Acolo ne-a fost dat sa traim , in pace si armonie , acolo vom trai! Atunci Harry va trebui sa se intoarca!

-Mami … spune-mi ca exista o cale de a-l readuce pe Harry langa noi.

Am zambit triumfator. Cred ca la asta isi dorea ea sa ajung.

-Cat am asteptat sa pomenesti de asta …

-Bineinteles ca se poate. Totul e posibil!

M-am luminat dintr-o data la fata si am sarit direct in fata ei , luand-o de maini.

-Spune-mi cum! Spune-mi cum si voi face tot ce e nevoie ca sa il aduc inapoi la viata!

-Trebuie sa iti vinzi sufletul.

-Sa fac ce?!

-Trebuie sa iti vinzi sufletul acestui taram.

-Cum vine asta?
-Adica , printr-un ritual , trebuie sa iti desprinzi sufletul de corp si sa i-l dai acestui taram. Ii vei da voie sa faca ce vrea cu el. Dar de asemenea , si tu poti face ce vrei cu el.

-Nu suna chiar asa de rau.

-Nu suna , dar este.

-Ce trebuie sa fac?

-Ai cartea din templu , da?

-Da , o am.

-Da-I la capitolul “Ritual” si cauta acolo. Stiu doar ca trebuie sa iti faci un semn langa  ochiul stang si apoi sa adormi sub mirosul florilor de liliac.

-Pot sa aduc si alte suflete cu mine? Nu cred ca ma voi descurca asa de bine singura.

-Da , normal ca poti. Chiar te rog.

-Bine … deci il pot salva! O pot face , mami!

-Sa ai grija unde cauti! Acum este la mana lui Addams , il poate duce oriunde.

-Am eu grija. Dar cu trupurile noastre ce se intampla?

-Trebuie tinute la loc cald.

-Bine , perfect , am inteles!

-Am incredere in tine! Vei reusi! Sa nu uit sa crezi in tine!

Am pupat-o pe mami pe obraz. Era perfect! Puteam face asta! Desi eram cam speriata de acel gand … sa imi vand sufletul? M-am cutremurat.

-Cum ajung acasa?am intrebat-o. Sau , ma rog , in tabara.

-Uite asa!

A pocnit din degete si iar m-am trezit in acel alb profund. Dar purtam rochia mea verde si geaca de piele. In mana tineam bagheta si m-am hotarat sa o folosesc. Dar prea tarziu… deja eram intinsa in pat , cu Rebby langa mine , care plangea si se uita la mine.

-Te-ai trezit?

-Da…

-Stii ca Harry…

-Da , stiu…

-Ever , ce facem acum?

A inceput sa planga si mai tare si mi-a sarit in brate. Mi-am retinut niste lacrimi , dare ram oarecum fericita. Stiam ca exista o sansa de a ma salva.

-S-a terminat razboiul?

-Doar batalia asta…

-Si cati mai aveam intregi?

-14.

-Restul sunt raniti?

-Da , dar isi revin repede. Totusi … Harry.

-Va fi bine. Rebby … stiu ce sa facem.

-Serios?

-Ne ducem dupa Harry!